Cheile Jietului

Nu a trecut multa vreme si pasii ne-au adus din nou in zona muntilor Parang, zona unde imi propusesem sa revin.

Este o zi superba de octombrie, soarele a aparut dupa o lunga absenta si ne-a pregatit un week-end minunat. Toamna si-a facut de cap in vai si munti, astfel incat toti copacii erau pictati in mii de culori si nuante. Nu stiu exact ce mi-a placut mai mult: zona din Parang vizitata sau minunatele jocuri de culori ale toamnei.

Am pornit pe valea Jiului, pe unde mai trecusem in primavara aceasta si care ne-a placut destul de mult, insa am ramas cu un gust amar vazand atatea slogane politice intiparite de ani de zile pe ziduri si poduri . Atunci vazusem Valea Jiului coborand dinspre Simeria, acum am intrat in vale din partea cealalta, dinspre Targu Jiu. Culorile toamnei au ornat intr-un mod incredibil zona, probabil pozele atasate vor fi prins o parte din frumusetile zonei.

De la Petrosani am urmat un drum spre dreapta, drumul 7A, care aluneca frumos printre colinele impodobite de sarbatoare. Ne oprim din loc in loc sa facem poze si sa sorbim cu nesat din aerul racoros si curat al zonei. Cand am plecat, nu stiam exact ce anume vom strabate, stiam doar ca e acel drum necontinuat cu o luna in urma, stiam ca vom reveni la Obarsia Lotrului si vom continua drumul prin Voineasa spre Brezoi langa Valea Oltului.

La un moment dat, drumul pare ca se ingusteaza, de o parte este raul Jiet, iar de alta apar stanci spectaculoase: intrasem in cheile Jietului. Temperatura scadea pe masura ce inaintam, iar pe marginea drumului din loc in loc, apa ce curgea de pe munte se transformase in perdele de gheata, care acopereau atat stancile cat si plantele de pe stanci, formand in final un taram spectaculos de gheata. Natura se vedea in toata salbaticia ei, mana omului nu era prezenta, doar soseaua era singura martora a prezentei omului pe o raza de zeci de kilometri. Urcam pe drumul care devenise deja mai mult un drum forestier, iar la un moment dat ajungem intr-un loc in care panorama era incredibila: se vedea toata valea in care se ascundeau cheile pe care tocmai le strabatusem, iar langa se ridica sement, misterior si inzapezit vf Parangul Mare. Pe partea cealalta se vedea alt munte impadurit pana la un moment dat, seaua muntelui ramanad golasa in bataia soarelui; pe acolo trecea Transalpina, pe acea culme fara padure (inca eram mandra de descoperirea facuta cu o luna in urma).

Am plecat mai departe, drumul continua cu aceleasi minunate peisaje. Dupa iesirea din cheile Jietului, drumul continua printr-o zona impadurita pe zeci de kilometri. La un moment dat apare Lacul Vidra, dar dispare in padure foarte repede pentru o lunga parte a drumului, abia la intersectia spre statiunea Vidra apare din nou lacul si putem sa il pozam in voie.

Ajunsa acasa, m-a manat curiozitatea sa vad ce materiale gasesc pe net despre chile Jietului; am gasit multe materiale care descriu poate si mai bine decat mine zona respectiva. In plus, este una din putinele regiuni ale tarii noastre in care mai gasesti pesteri neexploatate sau trasee montane pe care omul nu a pus inca piciorul. De asemeni, se poate face alpinsim atat vara pe stancile salbatice, cat si iarna pe ghetarii sau poti sa te aventurezi pe unul din multiplele trasee semnalizate din zona. De asemeni, doar simpla plimbare pe cheile Jietului (cu bicicleta, masina sau pe jos) ofera o experienta incantatoare.

A fost minunata calatoria, iar studiind harta acasa, mi-am dat seama ca trebuie sa mai revin in zona pentru a-mi vizita, cat se poate, marea iubire: Muntii Retezat.

TransAlpina

Imi place sa descopar noi locuri, prin urmare, din timp in timp, mai iau harta, o studiez indelung: pe unde am fost, dar mai ales pe unde nu am fost. Am pus ochii de ceva vreme pe zona muntilor Parang, de fapt mai bine exprimat acea mare de munti, fara localitati si cu un mare lac in mijloc: lacul Vidra. Din harta mi s-a parut un loc foarte interesant. Eu am o regula in alegerea locurilor de umblat hai hui: unde este munte si sunt localitati putine trebuie sa fie ceva de vazut. Nu am avut dezamagiri folosind aceasta regula, singura problema erau drumurile greu practicabile.
Tara noastra mai are muuulte mistere pentru mine si eu nu fac decat sa ma bucur cu nesat de tot ce poate sa imi ofere ea.
O zi frumoasa de septembrie, m-am trezit dimineata nu prea devreme in cabana unde ne cazasem la Obarsia Lotrului, o zona impadurita fermecatoare. Vazusem cu o zi inainte pe harta, o harta de masina de altfel, pasul Urdele 1900m in apropierea locului de cazare. Parea foarte interesant pentru un iubitor de umblat hai hui. Prin urmare ne-am informat daca se poate ajunge acolo cu masina. Nu am precizat, sunt iubitoare de vazut locuri minunate, insa timpul nepermitandu-mi prefer sa folosesc masina pentru a vedea cat mai mult, in timpul pe care il am. Se ajungea cu masina pe creasta, desi drumul era semnalizat ca fiind inchis accesului cu masina; ce sa spun in Romania nu este nici o contradictie de termeni.
Am pornit la drum nu pot sa spun decat ca a fost minunat. Nu conteneam sa privim peisajele care ne apareau in fata, mai faceam popasuri sa cuprindem si in poze frumusetea locurilor. Cu GPS-ul verificam inaltimea la care ajungeam si nu imi venea sa cred: suntem mai sus decat pe Transfagarasan! O clipa mi-am spus ca nu e posibil asa ceva, am constientizat ca sunt pe cea mai inalta sosea din Romania, dar aceasta informatie nu o aveam. Scuzati-mi incultura, dar nu auzisem de acest drum pana atunci. Este superb sa vezi locuri de care ai auzit ca sunt superbe, dar cred ca si mai placuta este senzatia sa vezi locuri superbe si sa nu stii nimic de ele, e ca si cum le-ai descoperi tu: m-am simtit un mic Magelan pe taram romanesc.
Ajungi pe sosea, la un moment dat, mai sus decat aproape tot, in spatele meu trona doar Parangul Mare sa imi spuna ca nu sunt in Rai.
Drumul este practicabil si cu masina cu garda mai joasa si asta multumita amenajarilor care se faceau: daca nu era pus asfalt deja, macar era trecut cu utilajul si netezit drumul. Superb ca refac acel drum, practicat doar de localnici si probabil temerari ca noi. Este un colt de lume care merita sa fie vizitat.
La coborare, ceata ne-a impresurat pana la Ranca, dar sunt sigura ca mai arau minuntatii care ne-au fost astfel rapite.
Ca de obicei, entuziasmata de ce am vazut incep sa caut informatii despre ce am vazut. Incredibila descoperire, mi-a crescut si mai mult respectul pentru acea zona vizitata. Ce vazusem era Transalpina, intr-adevar cea mai inalta sosea din Romania (2145m in pasul Udele) si se spune ca ajunge si la 2228m, dar si cea mai veche sosea nationala din Europa, catalogat ca DN 67 C si face legatura intre Sebes si Novaci. Istoria este inegurata de vremuri: se spune ca a fost construita de romani in anul 104 pentru a-si face drum spre Sarmisegetusa si este cunoscuta drept "coridorul IV strategic roman", ulteior a fost folosita de oieri pentru transhumanta spre Tara Romaneasca. Carol II l-a reconstruit in 1935 de unde isi mai poarta numele de "drumul regelui", iar nemtii, in al doilea razboi mondial, l-au consolidat in scopuri strategice. Dupa aceea o perioada nu s-a mai ocupat nimeni de el si acum am vazut ca s-a inceput consolidarea lui.
Am parasit acea zona cu mare parere de rau dar cu gandul de ma reintoarce. Sunt convinsa ca nu am vazut tot ce era de vazut, partea de la Obarsia Lortrului pana la Novaci e doar o parte, va trebui sa merg si spre Sebes si spre Petrosani.