Castelul Cantacuzino din Bușteni

Am văzut prima dată Castelul Cantacuzino acum aproape 5 ani, pe când nu era deschis publicului. Mă plimbam pe un drum ce trecea prin spatele castelului; mă uitam la el, peste gard, cu oarecare melancolie și părere de rău pentru că nu puteam să intru. "Ce frumos este!", îmi spuneam , "Ce viață de vis au avut proprietarii lor aici!"

Dar iată că am am ajuns să îl vizitez. Evident că am mai avut o tentativă nereușită, pentru că după un traseu montan, a fost mai greu să mă trezesc devreme să-l vizitez, înainte de întoarcerea acasă.

Dar iată-mă lângă el: era deschis și programul era până la orele 18:00. E iarnă, e rece. Intrăm pe poartă, plătim taxa de intrare. Castelul se vizitează doar cu ghid, ghid care își făcea rondul de abia peste 45 minute. Cam mult timp de pierdut, mă gândesc, mai ales pentru că odata cu seara venea si răcoarea. Noroc că acest timp am putut să îl petrecem plimbându-ne prin curtea castelului. Castelul e de o frumusețe aparte, pe gustul meu de iubitor de cetăți, castele și palate. Cunoscătorii spun că este contruit în stil neoromânesc, cu puternice elemente neo brâncovenești. Ne-am răsfățat plimbându-ne prin grădină, pozând tot ce era de pozat, prinzând cele mai frumoase cadre posibile: castelul, curtea, detaliile arhitecturale și minunații Bucegi care se întindeau măreți în fața castelului.
 
Lângă clădirea principală a castelului, mai sunt 2 corpuri construite în același stil, doar că de dimensiuni mai mici: conacul și corpul de serviciu. Tot în curte este si o bisericuță mică de lemn, construită în stil maramuresan, pe locul unui lăcaș de cult din anii 1700; intrăm și acolo, dar nu pentru multă vreme pentru că nu mai este timp și a venit vremea să mergem la întâlnirea cu ghidul. Timpul a trecut mult mai repede decât ne așteptam.

Intrăm în castel. Prima dată intrăm într-un culoar, pavat pe jos cu pietre; de fapt un drum ce ducea în spatele castelului, dar care, acum, este închis cu două uși mari din lemn și sticlă. Pe unul din pereții laterali, destul de mare, era prinsă o pânză pe care era schitat arborele genealogic al familiei Cantacuzino. Ehe, se pare că această familie are rădăcini adânci înfipte în istoria românilor. Este o familie de boieri, descendenții unui împărat bizantin, care și-a întins ramurile pâna în Moldova și Țara Românească. A dat acestei țări domnitori, visternici, spătari, postelnici, miniștri, prim miniștri, arhitecți, etc. Ei apar în istoria țării noastre începând chiar din anii 1600, iar linia vieții acestei familii s-a împletit cu viețile altor familii care au jucat un rol important în istoria țării noastre: Sturza, Șuțu, Brâncoveanu, Krețulescu, Mihai Viteazu, etc. Deja devenea interesant.
 
Vine și ghidul, de fapt două domnișoare foarte drăguțe, care ne introduc cu adevărat în castel. Intrăm într-un vestibul, unde ne oprim să ni se expună câte ceva despre castel: el a fost terminat de construit în anul 1911 de către Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis și Nababul. Supranumele a fost dat deoarece deținea o avere imensa. Castelul a fost proiectat ca locuință de vară. El a fost naționalizat odată cu venirea comuniștilor la putere și transformat în casă de protocol pentru Ministerul de Interne, dar, oficial, era sanatoriul acestei instituții. După aproape 50 de ani, timp în care mobilierul a dispărut, iar o parte din pereți au fost vopsiți, castelul revine mosternitorului de drept, care ulterior, îl vinde unui grup de investitori ruși, nemți și un român. Aceștia l-au redeschis publicului și îl restaurează treptat.

A început să se nască în mine o mare dezamăgire auzind această scurtă istorie. Mobilierul dispăruse, pereții fuseseră zugrăviți... în afară exteriorului era magnific, dar ce mai aveam să văd la interior? Norocul nostru, al tuturor, este că mai sunt elemente care nu au fost modificate, distruse sau furate: lemnăria din care era făcut plafonul, podeaua, ușile; vitrinele ferestrelor; scările cu lucrăturile orginale, șemineele, mozaicul podelelor, feroneria ușilor și ferestrelor și... o întreagă cameră intactă, adica  pereții nu au fost deloc atinși. Este camera unde sunt pictate pe piele de Cordoba, blazoanele tuturor familiilor cu care s-a înrudit familia Cantacuzino, precum și portretele membrilor familiei. Aici timpul a stat în loc, portretele tronează maiestos deasupra sălii, iar din mijlocul tavanului atârnă impunător singurul candelabru original. Aici toate elementele sunt originale, lucrate de maiștri ai vremii cu mare îndemânare și rafinament.
 
Parterul era folosit pentru activitățile oficiale. Aici găsim vitralii și uși frumos sculptate, găsim un tavan din lemn cu multe ornamente. În fața șemineului este expusă o poză a camerei din timpurile vechi: mobilier puțin, dar cochet aranjat. Abia aștept să îl vizitez din nou peste ani, iar aceste camere să arate ca în poze.

La etaj atmosferă se schimbă, aici erau camerele de locuit pentru familia nobilului: nu mai sunt vitralii, ușile sunt simple, tavanul este mai puțin înalt și fără lemn. Totul aici denotă modestie, fapt complet neașteptat pentru o familie cu origini nobiliare și care dețineau o avere mare.
 
Vizita se termină în magazinul de suveniruri a castelului unde suntem informați că în incinta castelului se află și un restaurant: Canta Cuisine (ce frumos și neașteptat joc de cuvinte). Este un restaurant al cărui slogan vorbește de respectul pentru mâncare ca respect față de viață și asta spune multe despre ce putem mânca acolo. Aștept cu mare nerăbdare să vina vara, pentru a merge să luăm masa la acest restaurant, pe terasa din fata castelului care acum era închisă, terasa cu o priveliște minunată spre culmile Bucegilor.
 
O vizită de neuitat și o experiență deosebită pe care o recomand cu plăcere tuturor iubitorilor de atmosferă aristrocrata.

View Larger Map