Varful Moldoveanu si Vistea, strajerii cei mai destoinici ai muntilor Fagaras

Toamna a venit in acest an foarte repede. Imediat dupa calatoria spre Varful Negoiu, sfarsiturile de saptamana au fost neprielnice calatoriilor la munte; vremea rea facandu-ne aproape prizonieri in oras, acesta devenind temnita noastra. Voiam munte, voiam aer curat, voiam inaltimi, voiam libertate, voiam efort si satisfactie, doream sa urcam pe ultimele doua varfuri peste 2500m neatinse in aceasta vara. Aceasta asteptare a meritat fiecare clipa, pentru ca in final am reusit sa ducem la capat acest traseu deosebit de frumos, care mi-a inundat sufletul cu fericire si nu doar o data.

Iata ca, la finele lunii septembrie, se anunta un weekend cu soare, desi destul de rece, dar ce mai conta. La munte ninsese, la Balea vazusem ca este zapada si ne gandeam ca si pe traseul spre Moldoveanu, insa nu stiam cam cat. Nimic nu mai conta... asa ca, ne-am trezit cu noaptea in cap, am mers noaptea pana la Corbi, am continuat spre Nucsoara, apoi spre tabara de la Nucsoara, si tot inainte pana s-a terminat drumul asfaltat, apoi pe drumul neasfaltat, la prima intersectie am tinut dreapta si am continuat pentru 40 kilometri pe acest drum, pana la stana Vaii Rele sau a lui Burnei. Drumul este acum refacut si urmeaza valea raului Doamnei, de aici si numele vaii care serpuia printre culmile molatice si marginase ale muntilor Fagaras.

Ajunsi la capatul vaii, la stana, incepem echiparea pentru traseu. Afara era destul de rece, aproximativ 3,5 grade, iar ceata inundase valea dintre cei doi versanti. Pornim pe traseu, trecem un podet, dupa care traversam raul Doamnei sarind din piatra in piatra. Din stanga, la un moment dat, a inceput sa razbata un sunet puternic de apa curgatoare. Descoperim o cascada, din care insa, se vedea doar o parte datorita cetii care ascundea partea sa superioara.

Ne continuam drumul. Traversam stana lui Burnei si incepem urcusul prin partea dreapta a raului Valea Rea. Partea superioara a raului Doamnei poarta numele de  raul Valea Rea, nume preluat de intreaga vale pe care incepusem sa o urcam. De aici pana sus in portita Vistei aveam sa urcam peste 800m, in altitudine. Ceata ne ascundea drumul ce urma, astfel ca nu ne-am dat seama cum, incet, incet, am reusit sa urcam o lunga vale, inierbata si abrupta. In partea stanga, raul Valea Rea ne oferea spectacole deosebite de apa, cascade de o frumusete aparte. La un moment dat, ne-am oprit sa admiram si sa pozam una din cascade, Cascada Mare a Vaii Rele, ce se intindea ca o perdea dantelata, pe un perete stancos de o inaltime aproximativ de 30m. Ca de obicei, ceata se mai ridica din cand in cand, aratandu-ne marea vale pe care urcasem si piscurile din spatele nostru. De la un moment dat incolo, ceata s-a ridicat complet si am vazut, in fata, undeva sus, marginea vai, unde chinul urcusului trebuia sa se opreasca... dar pana acolo multa sudoare mai trebuia sa curga, si multa energie sa fie consumata. Cu pasi mici si inceti, plateam pretul crunt al cuceririi marilor inaltimi. Frumusetea deosebita a Vaii Rele, cascadele ce se insirau ca nestematele pe cursul raului Valea Rea, ne incantau privirea, distragandu-ne atentia de la duritatea urcusului. Apropiindu-ne de marginea vaii, vedem, acolo sus, initial langa prima pravalire de ape a raului, capre negre. Era prima data cand vedeam astfel de creaturi in realitate. Stateau si ne priveau de acolo de sus, dupa care dispareau si apareau cativa metri mai incolo. Ne-au incantat cu prezenta lor o buna bucata de timp, pana au disparut pe versantul din dreapta, undeva sus, printre stanci. Banuiesc ca era un "el" si o "ea", pentru ca "el" mergea mai repede inainte, dupa care se oprea si o astepta pe "ea", evident dupa ce se asigura ca nu sunt pericole. Minunat.

Iata-ne ajunsi la marginea de sus a Vaii Rele. Aruncam o ultima privire in vale... o vale atat de adanca incat ti se taie respiratia. Mai mergem un pic, pana cand, in fata noastra apare o noua minune: caldarea glaciara a Vaii Rele. Aceasta vale mi s-a intiparit adanc in memorie, asa cum era ea, in acea zi de toamna, captusita cu iarba deasa de diverse nuante de maro, cu ochiurile de apa presarate ici - colo si culmile brumarii ce margineau si protejau acest colt de rai. Vazand aceasta frumusete, mi s-a umplut sufletul de fericire. Am travesat valea mai mult plutind, in aceasta beautitudine. Vanam cu privirea inaltimile pe care doream sa ajungem si care, pentru multa vreme, s-au ascuns in nori. Cand in sfarsit s-au dezgolit, am vazut cam cata zapada era pe traseu si in mod special, cata zapada era pe traseul dintre cele doua varfuri, traseu de care imi era cel mai teama. M-am temut instant, insa a trebuit sa trec peste moment. 

Trecem pe langa lacul Iezerul Triunghiular, lacul in forma de triunghi, care este obarsia principala a raului Valea Rea si in care se reflecta inaltimele albite de zapada timpurie. Dupa putina vreme, incepem iara urcusul. Pana la Portita Vistei (2310m), urcusul este lin, serpuitor. Aici sus, ne aruncam privirea pe partea cealalta a muchiei, de unde vine alt traseu spre Moldoveanu, traseul dinspre orasul Victoria. De aici, porneste urcusul spre Varful Vistea (2527m). Panta este mare, avand o inclinatie medie de 50 grade si o diferenta de nivel de 217m. Urcusul este anevoios si cu un plus de dificultate, dat de faptul ca, in marea majoritate a traseului, zapada invadase cararea. Am ocolit cat am putut gandul: "Bine, bine, acum urc, ma descurc, dar cum voi cobora?". Imi tot spuneam ca la intoarcere va fi bine, ca vom gasi caile de coborare, chiar daca acum par imposibil de gasit. Pana la Varful Vistea, urcusul m-a obosit foarte mult. Emotia ajungerii pe Moldoveanu era asa de mare, ca nici nu mi-am dat seama cu adevarat ca eram pe al 3-lea cel mai inalt varf din Romania. Am zabovit un pic aici, ne-am odihnit si am admirat crestele din jur. Nu era cazul sa stam prea mult pentru ca ne cuprindea repede frigul. 

Cu inima cat un puric, am pornit pe ultima parte a traseului. Mi-am spus ca trebuie sa il fac. Am colindat toata vara cu gandul la acest traseu, urlasem din toti plamanii mei catre Moldoveanu, ca sunt pregatita pentru el, dupa experienta de pe Varful Cornul Caltunului, asa ca eram pregatita. Mi-am derulat in minte toate traseele mai dificile parcurse in aceasta vara si mi-am spus ca pot sa fac si acest traseu.  Asa ca, am pornit. Cararea era plina de zapada, asa ca era foarte important sa merg pe urmele deja facute in zapada, dar sa pasesc precum o pisica, pe varfuri, ca nu cumva zapada sa o porneasca spre vale. Prima parte a fost bine, pana cand am ajuns la Spintecatura Moldoveanului, o portiune in care traseul coboara destul de rapid si continua cumva pe marginea haului. Intr-o prima faza nici nu iti dadeai seama pe unde urmeaza traseul. Era destul de periculos, mai ales ca zapada tapeta stancile pe care trebuia sa pasim. Incordare, atentie si concentrare; dar si zambetul pe buze, pentru a ne imbarbata unii pe altii...si iata ca am ajuns sus, pe bucata de pamant aflata la cea mai mare inaltime de la noi din tara: 2544m. Am simtit o mare satisfactie sa fiu aici. Privelistea era incantatoare. Se vedea aproape intreaga creasta a Fagarasului atat in vest cat si in est. Se vedeau locurile pe unde ne-am plimbat in cursul verii: Caltun, Lespezi, Fereastra Mare a Sambetei, Dara si Hartopul Darei... Vanatoarea lui Buteanu se incapatana sa nu se arate ochilor nostri. Am desfacut o sampanie pentru a marca acest final de "proiect", cum l-ar numi corporatistii, dar mai bine zis reusisem sa ne indeplinim dorinta de a urca intr-un an, pe toate primele 10 varfuri montane din Romania. Am reusit chiar sa vizitam toate varfurile peste 2500m in aceasta vara. Nu am indraznit decat sa gustam sampania, pentru ca aveam nevoie sa fim absolut sobri la intoarcerea pe traseu. 

De aici, de pe Varful Moldoveanu, se indreapta spre sud, culmile Scarisoara si Picuiata. Aceste culmi au lungimea de 30km si sunt cele mai lungi culmi sudice ale muntilor Fagaras. Ele pot fi considerate un munte in sine, dat fiind ca depasesc ca suprafata si inaltimi Muntii Bucegi.

Am plecat in graba de pe Moldoveanu, alungati de frigul ce punea stapanire pe noi. Am ajuns repede pe Varful Vistea si am inceput coborarea, de care imi fusese teama. Aveam un entuziasm nemaipomenit, asa ca a fost o placere. Pe traseu am trait inca un moment deosebit, cand unul din prieteni a strigat "Uite, sunt inger! Acum am dovada!" Am ajuns repede langa el, pentru a vedea ce vrea sa spuna. M-am uitat in valea adanca a Vistei, care era inundata de nori. Umbra noastra se vedea pe acesti nori inconjurata de un minunat curcubeu. Aveam o mare aura in jurul noastru. A fost un moment deosebit si foarte special. Stiam ca este un efect optic, insa m-a emotionat, pentru ca aveam aura, asa cum vazusem la atatia ingeri si sfinti pictati in bisericile noastre. Efectul se numeste Spectru Brocken si se intalneste in zone montane sau daca esti in avion, in conditiile experimentate de noi: umbra reflectata pe un nor, cu soarele in opozitie. Acesta a fost un alt moment in care sufletul mi-a fost inundat de bucurie. 

Am traversat galeata glaciara lejer, povestind si razand. Soarele ne facea viata placuta, iar Moldoveanu ne urmarea cu privirea. Ajungem si in zona superioara a Vaii Rele de unde o vedem in toata splendoarea sa, marginita de Varful Buduru Mic in stanga si Varful Buduru mare in dreapta (in directia de urcare). Era mare, adanca si abrupta. Pornim coborarea, o coborare lunga, care macina ligamentele si incordeaza nervii. Oboseala incepea sa isi spuna cuvantul si prin urmare, am amutit, fiind atenta la drum. Cat de lunga a fost coborarea... Entuziasmul de la urcare m-a facut sa nu realizez cat de lunga este aceasta parte a traseului. 

Am ajuns cu bine la stana. Am reusit sa admiram cascada de langa stana, dat fiind ca acum se vedea complet. Aceasta este una din cele mai frumoase cascade ale noastre, cu o cadere a apei de aproape 100m, iar numele sau este Cascada Zbuciumata. In plus, in spate puteam vedea intreaga vale, cu raul care o traverseaza, rau care, la cele 3 praguri glaciare forma 3 cascade, cea din mijloc fiind cea mai mare si spectaculoasa. Am plecat de acolo cu aceasta imagine intiparita pe retine: stana, cu valea in spate si cele 3 cascade.

Sumarizand: 

Durata traseul 8 ore si 45 minute (de la plecare la sosire incluzand pauzele)

Lungimea traseului este de 14.2km.

Timpi intermediari: Stana lui Burnei - Caldarea glaciara Valea Rea (2 ore) - portita Vistei (1h si 20 min) - Varful Vistea (1h) - Varful Moldoveanu (30min).

Marcaj: triunghiu rosu de la stana pana la Varful Vistea si cerc rosu de la Varful Vistea pana la Varful Moldoveanu

A fost un traseu pe care nu am cum sa il uit vreodata, ba din contra, vreau sa il mai parcurg, cel putin inca o data.

View Larger Map

Traseul spre Varful Negoiu la 2535m

Varful Negoiu a fost o incantare pentru mine de fiecare data cand l-am vazut. Este de o maretie aparte. Abia asteptam sa incepem acest traseu, desi aveam o mica temere, ca de altfel la fiecare inceput de traseu. 

Multe persoane din anturajul meu ajunsesera deja pe acest varf, fara pregatiri prealabile, asa ca temerea era din ce in ce mai mica. Intr-una din primele zile de toamna, calendaristica, ne trezim cu noaptea in cap pentru ca, venind din Deva, sa ajungem la timp la Balea Lac, de unde incepeam traseul, pentru ca da, am ales traseul clasic.

In formatie completa pornim urcusul spre custura Balei, cu pasi mici, cu ritmul deja cunoscut si exersat. Era o dimineata cetoasa si destul de racoroasa. "Toate ca toate, dar vantu' sa nu bata", zic eu. Ploaia nu era in prognoza acelei zile, deci eram linistiti din acest punct de vedere. Urcam mai departe spre Saua Paltinului. Vantul pe care nu ni-l doream, a venit neinvitat si ne-a insotit cam toata dimineata. Din cand in cand, se mai ridica ceata si mai puteam prinde cu privirea, cate un pic din frumusetile ce ne inconjurau, insa destul de putin, asa ca traseul de dus a fost cam pe orbeste. 

Coboram din saua Paltinului si dam de o zona cu lanturi, care sa ne ajute in continuarea traseului pe sub creasta. Ajungem in Saua Doamnei, dupa care urmeaza o noua serie de lanturi si zone cu stanci, apoi un urcus sustinut, chinuitor pana pe varful Laitel. Ce mare bucurie a fost, cand am ajuns pe varful Laitel (2390m), nu de alta, dar a fost subiectul multor glume de-a lungul traseelor din aceasta vara. Ne-am odihnit un pic aici. In jur, in continuare era ceata. Coborarea de pe Laitel nu este mai prejos decat urcarea... si iata-ne pe noi, precum caprele negre, mergand din stanca in stanca si din bolovan in bolovan. Am avut si zone mai line, insa nevazand nimic in fata, nestiind cat mai este pana la Refugiul Caltun, drumul ni s-a parut inzecit mai lung. Ne tot intrebam cat mai este. Tot scormoneam cu privirea in ceata sa vad minunatul lac, vazut pana atunci doar de pe inaltimea Varfului Caltun. Abia asteptam sa fiu langa el. Si iata ca, dupa saua Laitel, la o cotitura a traseului, vedem in vale lacul. A aparut pentru cateva momente, dar a fost suficient sa ne schimbe starea de spirit. Ajungem langa lac relativ repede. Acesta tremura cu mii de luminite, zbarlindu-se la fiecare bataie a vantului. Este un lac glaciar, cu o suprafata medie de aproximativ 1 ha si ajunge la adancimea de 11m. Este situat la altitudinea de  2135m. Mergem sa vedem si refugiul. Pe peretii interiori erau scrise tot felul de vorbe de duh.

Continuam drumul spre Negoiu, ocolind lacul prin partea dreapta. Prietena noastra, ceata, ne insotea in continuare. Ne-a mai aratat, din cand in cand, vechii prieteni, vizitati acum ceva vreme: gemenii Varful Lespezi si Cornul Caltunului. Peretii stancosi ce strajuiesc lacul sunt intimidanti; te simti atat de mic pe langa ei... dar gandul ca, nu cu mult timp in urma, cucerisem acele inaltimi ne facea sa ne simtim mai bine. Ceata ne-a aratat si drumul spre Negoiu, insa varful nu iesea deloc din ceata. Imi tot spuneam ca este prea dimineata si ca, pana ajungem noi sus, se va trezi si maretul Negoiu si isi va arunca un ochi peste zari, dezvelindu-si fruntea de nori.

Lasam in urma frumosul lac, urcam pana la fereastra Caltunului, continuam pe curba de nivel. In partea stanga un sir zdrentuit de stanci strajuia inaltimile, iar in dreapta, frumoasa vale a caldarii glaciare Laita. Inca un pic si ajungem la rascrucea de trasee: unul spre Strunga Dracului si unul catre Strunga Doamnei. Auzisem in repetate randuri ca traseul prin Strunga Dracului este destul de dificil, iar gradul de dificultate a crescut cu atat mai mult, cu cat, o cadere de pietre de anul acesta a stricat traseul, iar lanturile nu te mai ajuta pe tot parcursul strungii. In aceste conditii, eu eram hotarata sa continui prin Strunga Doamnei, adica pe traseul mai usor. Strunga Dracului este o crapatura in munte, un jgheab abrupt, cu o panta medie de 60 grade, plina de bolovani pravaliti, pe care se poate ajunge pana sus, aproape de varf... e ca o scurtatura a traseului, doar ca mai dificila. Se spune ca, numele acestei strungi vine de la faptul ca pe furtuna, trasnetele sunt atrase de aglomeratia de pietre de aici, de lanturile si suvoaiele de apa si astfle lovesc cu o mare frecventa aceasta zona, transformand locul intr-o gura a iadului. Asa ca, cel mai bine este sa ocolim zona aceasta pe timp de furtuna. 

Trupa s-a impartit in doua si astfel am atacat ultima parte a traseului. Strunga Doamnei m-a surprins destul de mult. Nu m-am intrebat nici o clipa cam ce este aceasta strunga, dar cu aceasta ocazie am aflat. Am urcat intai un horn de cativa metri, dupa care am vazut cum hornul se ingusteaza, devenind o crapatura printre doua stanci. Puteai sa treci printre cele doua stanci doar tinandu-te de lanturi. M-am strecurat cu multa atentie si incordare. Nu este periculos daca esti atent, dar acest lucru putem spune de munte in general. Ajunsa in partea de sus a strungii, am constatat ca vremea de aici era complet schimbata fata de cea de pe versantul nordic. Era soare, nici urma de ceata, iar vantul se pierduse prin cotloanele urcate. In fata, ni se prezenta versantul sudic, monoton si mai putin spectaculos, dar placut. Undeva departe se vedea si lacul Vidrarul, situat la capatul muchiei Podeanu. Am continuat traseul mai voiosi dupa hopul trecut, desi undeva intr-un colt intunecat al mintii mele, statea, ca un soricel mic, temerea ca prin acea strunga va trebui sa trec si la intoarcere.... m-am chinuit sa ignor aceasta temere cat am putut. M-am concentrat pe traseu. Drumul continua pe versantul sudic, a ocolit tot muntele, pentru ca apoi, sa ne aduca langa culmea unde Varful Negoiu incepuse sa se trezeasca si sa isi aratate la soare inaltimile ametitoare. M-am bucurat de aceasta priveliste si am sperat sa nu fie timid si sa stea, asa descoperit, pana ajungem si noi sus.

Ajungem pe ultima parte a traseului, de fapt ultimul urcus pana la destinatie. Urcusul nu este tocmai usor, este format dintr-o aglomeratie de pietre pe care trebuie sa le parcurgi. Ne tot intrebam unde anume ne vom intalni cu ceilalti, eroii nostri, care au ales traseul prin Strunga Dracului. Urcam, cu gandul ca poate ne asteapta pe undeva pe sus. Ajungem in zona unde traseul cu dunga rosie, ce trece prin Strunga Dracului, se intersecteaza cu traseul nostru, semnalat cu dunga galbena. Ei inca nu reusisera sa finalizeze traseul. M-am oprit pentru a-i astepta. Eram acolo, cocotata pe la jumatatea versantului, cu ceata care ma inconjura, printre stanci si bolovani, si ii asteptam sa vina. Ei, urcau incet si cu mare atentie prin strunga. Cand au ajuns sus, obositi de drum si concentrare, m-au felicitat pentru alegerea facuta. Aveau mari indoieli ca vor mai face acel traseu alta data.

In formatie completa, ne continuam drumul si, incet, incet, ajungem sus... pe al doilea cel mai inalt varf din Romania. Ceata pusese stapanire pe acest teritoriu din nou. Primul lucru pe care l-am spus cand am ajuns sus a fost: "Eu de aici nu mai plec, pana nu se fac scari rulante!". Nu a fost un traseu greu, spun acum dupa ce a mai trecut timpul, insa este un traseu ce trebuie tratat cu seriozitate. Starea mea de spirit s-a imbunatatit imediat dupa ce am ajuns acolo sus. Ca de obicei, satisfactia a fost maxima cand am cucerit si acest varf. Sper ca aceasta senzatie sa nu creeze dependenta, deoarece nu mai sunt multe varfuri de peste 2500m in Romania.

Doamne cat am vorbit si am glumit acolo pe varf... eram cu capul in nori si la propriu si la figurat. In zadar am stat pe varf aproape o jumatate de ora, in speranta ca norii vor pleca si vom vedea culmea Fagarasului de pe Negoiu. Sporadic se mai dadeau la o parte norii si ne bucuram cu toata inima de imaginile pe care ni le aratau, dar era prea putin. Ne-am hotarat cu greu sa ne intoarcem.

Traseul de intoarcere a fost foarte frumos. Am ales sa ne intoarcem pe acelasi traseu ca la venire. Ceata ne-a mai insotit o perioada, dupa care vremea s-a imbunat. Ne-am bucurat de privelistile ce se aratau acum in fata noastra. Am vazut minunatele panorame cu mandrele varfuri: Varful Negoiu, Varful Lespezi si Cornul Caltunului ce tin in causul palmei, precum o picatura de apa cristalina, lacul Caltun. Am putut vedea podisul Transilvaniei ce se intindea pana departe si raul Olt care sclipea in departari. Ne-am bucurat de Saua Paltinului care se intindea molatec in bataia soarelui, de turnul Paltinului frumos luminat de razele piezise ale soarelui care se grabea la culcare, de vaile glaciare adanci care impresioneaza prin periculozitatea lor. Varful Negoiu ne-a insotit cu privirea mereu, pana in Saua Paltinului, unde ne-am luat ramas bun.

Sumarizand: 
Durata 11 ore si 20 min, cu tot cu pauze;
Lungime traseu: 18.5km.
Timpi intermediari: Balea Lac - Varful Laitel ( 2:30h) - Lacul Caltun (1h) - Varful Negoiu (2:15h)

Marcaj: dunga rosie, mai putin traseul prin strunga Domanei marcat cu dunga galbena.

Este un traseu minunat, care merita facut pe indelete, pentru a te bucura de toate privelistile.

View Larger Map

Calatoria spre Parangul Mare

A venit si randul muntilor Parang sa fie batuti de picioarele noastre, in cautarea celor mai mari inaltimi din Romania: Parangul Mare (2519m). Am analizat indelung traseele spre acest varf si nu ne puteam decide intre doua: unul cu plecare din Petrosani si celalalt cu plecare de pe Transalpina.

Am ales, in cele din urma, sa urcam pana la statiunea Ranca, unde ne-am si cazat, iar de acolo sa mergem pe Transalpina de dimineata si sa pornim pe traseu. Seara dinainte, am petrecut-o povestind, planificand si mai ales urmarind stele cazatoare. Era o seara frumoasa de august, in perioada apogeului ploii de meteoriti ce vin din constelatia Perseu. Eu nu prea am avut noroc sa vad stele cazatoare, insa s-a facut un pact sa ne uitam dupa stele pana reusim sa vedem toti, in acelasi timp, o stea cazatoare. Norocul mi-a suras.

A doua zi am pornit de dimineata. Se anunta o vreme destul de rece. In timp ce in Bucuresti se anuntau peste 40 grade in termometru, in munti se anuntau maxim 10 grade. Ne-am pregatit cu haine potrivite. Am parcat masina dupa pasul Urdele, dupa prima coborare de acolo si am pornit voiniceste. Voiniceste am mers cateva sute de metri, deoarece urcusul a venit repede si destul de solicitant, asa ca am setat ritmul molcom de urcare, pentru a nu-mi pierde rasuflarea. Mare a fost satisfactia sa ajungem pe primul varf, varful Lezer. Acolo sus, se vedea o frumoasa panorama asupra pasului Urdele si a soselei Transalpina ce serpuieste, in coborarea din acest pas. In partea opusa se intindea o mare de munti, cu multe varfuri mai apropiate si mai departate, iar noi, ca de obicei, ne-am dat cu presupusul care este destinatia finala. Nici nu stiu cine a avut dreptate, e posibil sa fi avut eu dreptate. Ma uitam in zari, fara sa stiu nici macar un varf din cele pe care le vedeam, insa, avand siguranta, ca la intoarcere, acestea nu imi vor mai fi necunoscute. 

Mergem mai departe.. traseul continua cu o coborare de pe varful Lezer si un urcus, din nou destul de solicitant si lung, pe langa varful Mohorul, urmand curba de nivel. Pe acest varf s-a aventurat unul din partenerii de drum, cel mai plin de energie, dar si cu mai putini ani la bord. Restul, ne-am multumit sa urmam traseul, sa ne oblojim genunchii, care deja incepusera sa dea semne ingrijoratoare de oboseala. Cararea pe care trebuia sa mergem se vedea serpuind in fata noastra pana la poalele versantului si continua pe celalalt versant, mai lina de asta data. Mersul pe aici era ca o plimbare in parc, doar ca, mult mai placut decat printre aleile betonate. La un moment dat, din traseul nostru se desprinde un alt traseu, ce duce catre lacul Calcescu. Acesta este un lac glaciar de a carui frumusete mai auzisem, insa nu acesta era scopul calatoriei, asa ca nu ne-am abatut din drum. Cu siguranta vom reveni aici, altadata, si vom merge sa il vedem de aproape. Ne continuam drumul, intrebandu-ne, din cand in cand, pe unde suntem. Traseul ales serpuia printre multe varfuri montane, o intreaga salba de varfuri de peste 2200m. Am inceput cu varful Mohorul (2337m), varful Plescoaia (2250m), Vf. Setea Mare (2365m), Vf. Setea Mica (2278m), Vf. Coasta lui Rus (2301m), Vf. Lesu (2375m), vf. Paclesa (2345m), vf. Gruiu (2345m). Ce mai visam sa merg pe aceste varfuri, dar de fapt nu am facut decat sa trec pe langa si sa imi conserv energia pentru destinatia finala.

Treaseul continua placut, uneori mai abrupt, alteori mai lin. Ne-am oprit sa luam o gustare in Saua Piatra Taiata. De aici se vedea in toata frumusetea lui Lacul Zanoaga Mare, iar mai departe, ascuns printre jnepeni, jumatate din Lacul Calcescu. Vremea, desi racoroasa, tinea cu noi. Mai batea vantul din cand in cand, insa in general era placut. Se spune ca muntii Parang sunt o combinatie placuta intre Fagaras si Retezat, ceva normal dat fiind ca este situat intre cele doua formatiuni. In acesti munti se impletesc in mod placut vai adanci care ascund lacuri glaciare, cu grohotisuri si culmi domoale care se intind lenese sub soarele bland de vara.

Traseul este lung, trecem incet, incet pe langa varfurile enumerate mai sus, tot cautand cu privirea destinatia. Ne mai opream din cand in cand, sa ne uitam pe harta pentru a vedea unde suntem, pentru a putea sa ne dozam energia pana la destinatia finala, destinatie care era vizibila de ceva vreme, insa pana acolo, mai erau cateva culmi de urcat si vai de coborat. Traseul era marginit, din cand in cand, de vai adanci, iar acolo jos se intindeau lacuri de un verde smarald, avand malurile din pietre rosiatice. Cel mai mare din aceste lacuri, este Lacul Rosiile, dar tot acolo se mai vedeau Lacul Lung si frumosul Lac Mandra, ce statea linistit in umbra falnicului Varf Parangul Mare. Urmeaza inca un urcus, o vale si apoi ultima urcare. Rezistasem pana aici doar datorita experientei acumulate pana acum. Oboseala isi facea loc cu fiecare pas, dar imi spuneam ca asta este doar o stare temporara.  Ma imbatam cu gandul la satisfactia pe care o voi avea cand voi ajunge sus. 

Ultimul urcus m-a pus serios la incercare, insa nu m-am gandit nici o clipa sa renunt. La un moment dat, m-am oprit din urcat pentru a-mi trage respiratia si, de undeva de sus, a venit incurajarea: "hai ca poti".... stiam ca pot, insa mai aveam nevoie de un plaman ca sa fac fata necesarului de aer. Ajung la capatul urcusului, insa varful nu era acolo. Nu mai era mult, insa tot nu se arata. Am grabit si mai mult pasul, pentru a ajunge mai repede. Aici, am simtit la un moment dat, cu adevarat ca nu mai am aer... am incetinit, dar nu am abandonat. Am ajuns acolo sus in cateva minute... nu mai era alt grup acolo, asa ca am savurat, singura, momentul de victorie, pana la venirea celorlalti. Sa nu ma intelegeti gresit, nu am ajuns eu prima din grup acolo...

Am zabovit o perioada pe varf. Am facut poze, am mancat, am admirat intreaga priveliste si... am facut conversatie cu alt grup de calatori, care au ajuns mai tarziu pe varf. Ei incepusera traseul din cealalta directie: Petrosani; plecasera mai tarziu decat noi si ajunsesera cu cateva minute dupa noi... asta ne-a dat de gandit, in ceea ce priveste alegerea traseului. Noi ne-am temut mereu ca acel traseu este mai dificil, asta pentru ca de jos da la baza partiei de ski pana in partea sa superioaram era un urcus accentuat, cu o diferenta de nivel de aproape 800m...nu stiam ca se putea ajunge cu masina pana in zona superioara partiei de ski, iar de aici traseul era comparabil cu ce am facut noi, poate un pic mai scurt. E bine de tinut minte pentru tura urmatoare... chiar as vrea sa incerc si traseul dinspre Petrosani.

Intoarcerea, conform obiceiului, trebuia sa fie usoara, insa cum traseul a fost presarat cu multe urcusuri si coborasuri, asa a fost si la intoarcere. Energia era din ce in ce mai scazuta. In plus, undeva departe, spre Obarsia Lotrului, se auzeau tunete... asta ne-a fortat sa grabim mersul pentru a evita o furtuna in varf de munte... o experienta de acest gen a fost destul pentru toti. Intoarcerea a fost un mars fortat in prima parte. La un moment dat, aproape de Saua Piatra Taiata, pe urcusul spre ea, am simtit fizic ca nu mai am energie, asa ca m-am prabusit in iarba, sa ma odihnesc si am cautat, cu o mare graba, ciocolata din rucsac, pentru a-mi reface fortele. Mi-am revenit destul de bine, pentru ca nu am mai avut probleme pana la finalul traseului. Spre seara, norii de care fugisem se indepartasera, asa ca am redus ritmul si aproape ne-am plimbat pana la masina. Pana se intuneca aveam timp destul... eram degajati si linistiti, de plecat spre Bucuresti aveam sa plecam a doua zi, asa ca finalul traseului a fost o plimbare chinuitoare, cam lunga, dar povestind nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. La cabana am ajuns aproape tarandu-ne, insa ne-am obisnuit deja cu aceasta stare... important este ca a doua zi nu mai sufeream de dureri de picioare decat jumatate de zi, pana se reobisnuiau articulatiile cu viata obisnuita.

Pe traseu am pornit la ora 7 dimineata si ne-am intors dupa 11 ore. Total distanta parcursa 26.9 km.

Traseul de creasta este bine semnalat cu dunga rosie.

Abia astept vremea buna sa ma intorc, din nou, pe aceste meleaguri! E frumos sa fii turist in Romania!

View Larger Map