Acest început de an mi-a purtat paşii prin judeţul Harghita, în comuna Lăzarea, unde se află un castel mai puţin cunoscut: Castelul Lazăr. Se ajunge destul de uşor aici, comuna fiind situată pe drumul de la Gheorgheni spre Topliţa la aproximativ 6 km de Gheorgheni şi este foarte aproape de centrul localităţii. Aşa că dacă sunteţi în zonă nu strică niciodată un mic ocol.
Am avut noroc să îl vizităm, pentru că, fiind a doua zi din an, nu era deschis publicului plimbăreţ. Norocul a făcut că alţi turişti, care şi-au planificat din timp această vizită, au sunat pe cei care se ocupă de castel pentru a-l deschide în această zi. Doamna care tăie bilete la intrare a avut o inimă mare şi ne-a lăsat să îl vizităm şi ne-a aşteptat, deşi afară erau 3 grade sub zero.
Acest castel a fost construit de familia contelui Lazăr ca reşedinţa de familie. Cea mai veche clădire din castel datează de la 1532, iar restul din 1632. Sunt şi nişte inscripţii cu aceşti ani, însă eu nu le-am zărit. Au fost mai multe incendii care au mistuit aceste ziduri, dar au fost reconstruite apoi, până când, în 1748, după ultimul incendiu, nu au mai fost renovate pentru o mare perioadă de timp. Abia în 1967 s-au mai investit resurse în reconstrucţia unor corpuri şi ziduri, dar şi acestea s-au oprit în prezent.
Cunoscătorii susţin că este un castel care împleteşte stilul renascentist, cu cel romanic şi gotic. Castelul este înconjurat de un zid, iar în colţuri are 4 bastioane. O curiozitate este că 3 bastioane au formă pătrată şi doar unul este altfel, având 7 laturi, cel din dreaptă spate, cum intri în curtea castelului. Zidul, de pe o parte şi de alta a porţii, arată într-un mod cu totul deosebit. Nu am mai văzut ziduri care să fie personalizate cu creneluri dantelate în acest mod, cornişa dantelată păstrând încă picturi cu motive naturale.
Intrarea se face printr-o poartă făcută în clădirea unde locuia familia nobiliară. Am pătruns în curtea castelului, acoperită cu zăpada şi presărată din loc în loc cu opere de artă, dar vom reveni la acestea mai târziu. În curte găsim în partea stângă, de-a lungul zidului, nişte ruine a ceea ce, acum sute de ani, erau grajdurile, iar acum doar depozite de materiale şi mormane de pământ. În faţă, în mijlocul curţii, este închisoarea unde erau sechestraţi ţăranii ce se răzvrăteau pe moşia nobilului. În partea dreaptă, mai în spatele curţii, lipită de zid este o clădire mare numită "casa femeilor". Aici se află bucătăria şi locuinţele femeilor angajate la castel. Acum acest corp este în paragină, clădirea este în picioare însă interiorul este plin de pământ, moloz, mobilă aruncată, uşile şi geamurile lipsesc. În colţul curţii din stânga, spate, se află o clădire mai mare, care comunică şi cu unul din cele 4 turnuri. Această clădire folosea pentru adunările consiliului şi poate petreceri. Această clădire este renovată, păstrând un pic din stilul arhitectonic, în special în partea sa superioară. Am intrat într-o sală mare, foarte racoroasă în care se păstrează 2 sobe de teracotă, frumos ornamentate, o sală plină de scaune şi mese de lemn masiv şi având pe pereţi lampadare. Pe pereţi am mai admirat tablourile expuse, tablouri ale unor pictori diverşi ce au fost donate Consiliului Judeţean. M-a impresionat cel mai mult portretul unei bătrâne, îmbrăcate în negru... m-a mişcat expresia feţei pe care autorul, al cărui nume nu l-am reţinut, a surprins-o cu atâta măiestrie. Am traversat sala şi din celălalt capăt am intrat într-o altă încăpere care ducea mai sus pe nişte scări, pe unde se ajungea întâi într-un pod amenajat acum ca expoziţie şi mai apoi în bastion. De aici, de sus, din bastion se vede întregul ţinut. Se deschide întreaga depresiune a Giurgeului, mărginită în vest de Munţii Gurghiului, după care soarele se ascunsese de curând, în fuga lui spre alte ţinuturi şi care făcea ca toată atmosferă să capete nuanţe mistice. Tot de aici, se vedeau Biserica Franciscană şi ce Catolică ce vegheau de pe două coline alăturate întreaga zonă.
Castelul este acum proprietatea privată a unui ungur, unui argentinian şi unui român, moştenitorii indirecţi ai nobilului care a construit castelul. Se pare că din viţa Lazăr nu a mai rămas nici un moştenitor direct. Castelul este folosit de Consiliu Judeţean care plăteşte chirie lunară celor trei proprietari. Dacă din 1967 s-au investit bani în castel şi s-au reconstruit ziduri, corpuri de clădiri, de la preluarea castelului de către cei trei proprietari nu s-a mai investit în renovări nici un ban, din păcate. Se investeşte însă în cultură. Aici se organizează anual tabere de creaţie pentru artiştii plastici din ţară. Castelul găzduieşte multe opere de artă ale artiştilor autohtoni contemporani, opere donate de artişti. Astfel că poţi vedea sculpturi în lemn, piatră şi marmură în curtea castelului, picturi în Sala Cavalerilor şi turnul Porţii
Ghidul ne-a povestit una alta, însă a fost distractiv când ne-a spus că acum este destul de cald (erau 3 grade sub zero). Noi am făcut ochii mari la el şi ne-am dat ghionturi chicotind, pentru că îngheţasem cu toţii colindând prin castel. A continuat, precizând că pe aici temperatura ajunge şi la 35 de grade sub zero, că doar suntem la 65 km de polul frigului din România - Miercurea Ciuc.
Mi-a plăcut castelul foarte mult. Am plecat de acolo foarte bucuroasă că l-am văzut.
Este frumos să fii turist în România!
View Larger Map
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu